Capitolul VIII

And so it is... The shorter story... No love, no glory...

In ultimii zece ani am evitat - cu succes - sa imi amintesc orice altceva decat ceea ce alegeam eu.

Apoi ieri, printr-o intamplare, s-a deschis Cutia Pandorei... Mi-am pierdut controlul mintii, al sufletului meu.. si au iesit toate... temeri, dureri, singuratate... si lacrimi, sute de lacrimi...

Ieri am scos toate pozele si, pentru prima oara dupa atata timp, am reusit sa le si "vad"... Pana acum erau hartie colorata, acum se tranformasera toate in patratele de sentimente, de momente frumoase, placute.. si mai presus ca orice, fericite... Aceste cuvinte mi se parea ca nu se cuvin in viata mea... Momentul care a declansat amintirea a fost cand cineva mi-a cerut sa imi amintesc un moment in care ma simteam fericita, in siguranta, libera de griji... Am inchis ochii si... s-au umplut de lacrimi... Era acum zece ani, in aprilie... Toti copacii inflorisera, si la fel si papadia. Eram, pentru ultima oara, impreuna cu ceea ce atunci era familia mea: parintii, fratele... si sotul meu... Eram la un prieten "la tara" si ne alergam cu totii prin livada lui.. Cu mii de flori... Fratele meu se urcase intr-o capita de fan.... Iar eu ii pozam si imi dau seama acum ca nu voi mai vedea niciodata primavara ca atunci, nu voi mai iubi niciodata florile ca in acea zi... Plang si acum ce scriu aici... I-am facut mamei o poza in care ea pare doar un punctulet intr-o mare de flori - si i-am radiografiat sufletul atunci. Ma uit peste umar si ma simt pierduta in gloria acelei paci pe care doar amintindu-mi-o sunt coplesita...

Apoi, disparitia sotului meu. Nu am vorbit despre el de atunci decat rar, cu putini oameni, fara sa le spun nimic despre el. Pe cine ar ajuta? E ca si cum… sunt amintiri dintr-un vis, din viata altcuiva.

Cand l-am cunoscut pe Catalin simteam ca sunt blindata, ca nu mai simt nimic. Avusesem mai multe aventuri, avusesem chiar si o relatie lunga. Dar eram departe de toate, sufletul meu era ca o gamalie ascunsa intr-un coltisor obscur din trup.

Probabil aceasta este seara in care imi amintesc toti oamenii care conteaza sau au insemnat ceva pentru mine. Imi dau seama acum ca niciuna dintre relatiile care au contat pentru mine nu a trecut fara sa invat ceva important. Am devenit ceea ce sunt pentru ca au existat oameni care sa aiba grija de mine. Am vazut Breakfast at Tiffany’s. Oare nu sunt toate femeile neajutorate in momentul in care cineva trece de armura lor? Si oare nu este distrugerea noastra sufleteasca la indemana celui care ar detine o astfel de putere asupra noastra? Cine spune ca ar trebui sa fie atat de nobil incat sa nu se foloseasca de slabiciunea noastra? Pe un milion de euro ca 99% dintre ei ataca atunci cand simt mirosul de sange. De unde stiu? Pentru ca si eu sunt la fel…

Dar am fost slaba. Imi caut puterea de a privi inapoi. Am reconstruit sufletul picatura cu picatura. Acum cu adevarat sunt de piatra. Uneori plang, alteori rad. Dar nu exista nimic atat de dureros incat sa imi mai miste sufletul. Sunt doar emotii trecatoare… Imi deschid mailul, dupa atata timp… Mailul pe care il foloseam doar cu el…

From: molinissima@gmail.com

To: Catalin

Subject: No love, no glory…

Imi e greu sa fiu altfel decat un martor la ceea ce ni se intampla. Ma zguduie gandul ca ma voi pierde atat de mult in acest vulcan incat voi iesi doar farame… Am avut aseara un vis. Era si o alta fiinta acolo… un barbat… faceam dragoste cu el… barbatul acela erai tu…

Imi doream sa consume pana la ultima picatura focul care ma transformase in cenusa pe interior... asa cum o facuse si el.. pentru ca nu imi voiam decat sa ma preschimb intr-o mare care sa il inconjoare pentru placerea lui... si a mea... dar nu aveam curajul sa ma las inundata de el.. pentru ca a fi atat de sincer si definitiv a lui ar fi insemnat sa accept ca nu mai exista cale de intoarcere din a tanji apoi pentru totdeauna dupa el... Stiam ca nu ma intelege.. era dureros… Voiam sa il gust, sa ma hranesc cu el, cu puterea pe care o are asupra mea.. cu tot ceea ce imi facea.. si tot ceea ce descopeream imi parea minunat.. ca si felul in care se juca usor si obraznic cu urechile mele.. ca si cum ar fi fost margelute.. si le atingea cu limba fierbinte, spre extazul meu minunat si, din nou, dureros.. dureros pentru ca, de cate ori facea asta, eu imploram in gand sa o faca din nou... ca intr-un cerc nesfarsit a unei pasiuni pe care nu o mai simtisem niciodata... il miroseam si voiam sa fie nesfarsit al meu..

Ma faci sa ma simt femeie. Pentru prima data.

Am spus de multe, de nenumarate ori ca nu mi se misca niciun muschi pe fata, disimulez perfect. Da, plang.. dar tot ceea ce este profund ramane acolo. Mi-e dor... parca tot acest trup s-a golit complet... nu mai e decat o pojghita care acopera un ghem de durere, de teama a despartirii, de bucurie pentru fiecare moment furat impreuna... ca si cum fiecare secunda, fiecare lacrima picura ceva in maruntaiele mele.. e fizica senzatia atunci cand imi lipsesti... ca si cum as fi doar carne... fara inima, fara suflet... fara vise, fara ganduri... pentru ca toate acestea au inceput sa fie legate de tine.. si voiam la inceput sa le iau inapoi.. asa cum ceream inapoi fiecare sarut dat, ca sa nu imi ramai dator... si cu fiecare sarut mai furam o gamalie din sufletul tau.. iar din toate acestea am facut o margica pe care o tin ascunsa in palme.. si careia i-am incredintat toata fiinta, durerea, iubirea mea... Tanjesc dupa o imbratisare...

Clara

“Buna, mama…”

Era efectiv uimita sa ma vada in fata ei. Nu ne mai vazuseram deloc de atunci. Nu mai vrusesem sa vad pe nimeni, fusesem vie doar pentru ca lucrasem, functionasem ca un robot. Nu pot fi o victima. Poti sa ai de mai multe ori ghinion in viata, da. Dar ceea ce am construit eu este unic. Un om de la zero! Eram o noua Clara.

“M-am intors. Raman.”

“Fetita mea! De ce nu ne-ai chemat sa te luam de la aeroport?”

Zambesc…

“Pentru ca m-ati fi asteptat cu bannere si steaguri!”

“S-ar putea sa ai dreptate! Hai sa te vada si baietii, ca exact ieri spuneau ca nu mai rezista fara sa vii pe la noi”

Tata si fratele meu par atat de imbatraniti… sau poate am imbatranit eu… dar ma simt linistita, fericita… ca o fetita care a fost pentru prima zi la scoala si acum s-a intros la mami acasa…

“Cat timp stai?”, ma intreaba temator tata…

“Nu mai plec, tati. Raman in Bucuresti.”

“Poti?”

“Desigur. Sunt ca tine, tata. De fier. Am reusit…”

Cap VII

Sunt lucruri care te impietresc, te schimba, devii altcineva după ce le traiesti. A trecut un an de la acele clipe ingrozitoare. Intai au fost durerile, greţurile, sangerarile. Apoi avertismentele medicului „Stai acasa, te, rog, copilul tau este in pericol". Dar nu puteam sa fac asta, era cea mai grea alegere din viata mea. Viata copilului meu sau sanatatea sufletului, a mintii? De fapt, nu gandeam ca un om normal. Ca o ultima ratiune, imi doream sa nu innebunesc. Asa ca am continuat munca, zi dupa zi, zeci de ore… Luasem jobul din Paris, ma mutasem, dar… ceea ce era in afara nu putea stapani vulcanul din mine.

“Ai innebunit, madam?", se ratoise Cristina. “Ce dracu faci, te distrugi? Sa-l fut, da-l in gura ma-sii, ca n-o fi singurul barbat din lume. Ce dracu iti facea de e asa de tare?”. Era el, mi se parea suficient. Ce prostii de femeie incuiata, si una de la sapa e mai desteapta. Imi spun acum… cand totul mi se pare atat de departe…

In dimineata aceea imi era rau, nu puteam sa ma ridic din pat. M-am chinuit sa cobor, sa vad macar ce mi se intampla… Cand m-am vazut in oglinda am inghetat. Alba, cu cearcane de mort, buze vinetii.. si apoi am inceput sa sangerez… Am stiut ca totul s-a terminat. Sunt apoi doar franturi. Spital, durere, agonie, liniste…

Ia spune, darling, ai lua-o de la inceput daca ai avea sansa? L-ai mai iubi? Niciodata. Imi vine sa rad.

Catalin isi oferise, sportiv, ajutorul. “In ce lume as avea nevoie vreodata de ajutorul tau?”.

In lumea in care as fi fost alaturi de tine.

Mi-a luat peste un an sa vad egoismul. De fapt, nu vreau sa il vorbesc de rau. E ca si cum ai avea o relatie cu o femeie si apoi te-ai duce sa le spui tuturor ca a fost o curva. De ce ai stat cu ea daca era asa?

Cred ca… trebuie sa imi plec capul in semn de multumire pentru toate lucrurile pe care le-am invatat de la el. Despre mine.

I-am prezis … si am pus un pariu cu Cristina ca domnul meu va fi cu mine numai cand va primi acordul Adinei. M-a sunat intr-o zi si mi-a spus ca Adina ar vrea sa ma cunoasca la o cafea. Mi-a placut, are vana femeia asta. Stia, a mizat pe faptul ca nu i-am spus de intalnirea noastra. Si a plusat. Manipulare de regina, as fi facut exact la fel. Ce face paianjenul cu musca? O lasa sa stea in plasa, sa se simta in siguranta. Si apoi, cand se risipeste si ultima picatura de dubiu, o loveste. Nu am acceptat. As fi putut sa imi joc si ultima carte, sa ma duc acolo cu o burtica ce se vedea deja… si sa ma distrez putin pe seama lor. Voia sa isi tina dusmanul aproape. Dar, desi ranita de propunerea lui penibila, intr-un moment de luciditate mi-am dat seama ca nu il mai doream. Si i-am spus-o. Dupa cateva zile, a venit si mailul in care isi “dregea” orgoliul.

From: Catalin

To: molinissima@gmail.com

Subject:

Ma simt rar dator sa spun sau sa fac ceva anume. Nu stiu de ce (sau stiu), acum simt ca trebuie sa scriu acest mail. Nu este un la revedere libidinos, nici un adio nesimtit. E un rand rece, la fel ca si incercarea mea de a descrie lucid ceea ce traiesc. Iti scriu despre ceea ce eu cred ca este punctul terminus a ceva ce nici pana acum nu am putut defini. Atractia nesanatoasa pe care am resimtit o fata de tine s-a evaporat ca fumul in aerul rece rece al unei ferestre larg deschise.

Te rog, cu prietenie, sa nu raspunzi acestor scurte randuri, sa nu ma suni… Uita-ma repede…uita-ma bine. Imi cer din suflet scuze pentru ceea ce ti-am gresit. Sunt convins ca te vei descurca minunat. Mi-ai aratat o de atatea ori.

Cu un gand plin de bucurie,

Catalin

Il asteptam. Si nu i-am mai raspuns. Niciodata.

Ma intreb uneori daca fetita mea ar fi avut ochii lui, poate vocea mea, mainile mele… Iubesc mainile oamenilor…

Am plecat acum vreo sase luni intr-un briefing la Amsterdam cu maharii de la firma-mama. Au invitat si un avocat din Romania. Hm…

“Ia te uita, doamna Molina. Au trecut cat… cam opt luni de cand nu ne-am vazut?”

“Nu stiu, nu am numarat. Poate ati facut-o dumneavoastra”. Si zambesc sagalnic. Dan! What a sight for sore eyes. Imi scrisese aproape saptamanal. Uneori tampenii, alteori bancuri, alteori cate o propozitie ca sa stiu ca se gandeste la mine. Se lovise de un zid de tacere...

“Imi dati voie sa va invit la masa, doamna mea?”

Heh. Masa insemna discutii interminabile despre strategii cu niste baieti nu intodeauna cu comportament de tata de familie. Trebuiau facute niste taieri de costuri la filiala din Bucuresti. Dupa aderarea la UE, devenisera scumpi romanii, nu mai mergea sa iei "trei la zece mii", cum zice tanti Floarea in piata. Nope, acum jucam in alta liga. Medie, dar oricum nu mai eram ca in bancurile cu somalezi, cand bagi 100 intr-o cabina de telefon.

Ma abordeaza chiar presedintele companiei.

“Clara, miscarea ta de reducere de costuri acum un an a fost de legenda. Nu vrei sa mai faci una la fel?”

“Adica sa ma duc sa le-o trag pe la spate chiar alor mei?”. Si zambesc larg. Dan e putin crispat, nu stiu daca intelege incotro merg si mi-e teama ca in acelasi teren cu mine nu ii plac jocurile periculoase.

“Sa nu ne pripim in afirmatii. Tu ai avut o evolutie foarte buna pe scena din Bucuresti, nu vrei sa o repeti?”.

“Care este targetul? Ce vrei de la mine, exact?”

“Ah, the usual. Mai putin angajati, cresterea productivitatii”. Incearca un zambet. Am o abordare oarecum sociala, la care nu am renuntat nici cand am trecut in “grupa mare”. Mars, jigodie occidentala. Veniti la fraierii romani sa va faca voua munca pe care nici o femeie de serviciu nu ar face-o la voi. Evident, vorbesc la modul general. In telecom sunt alte situatii, dar oricum…

“Ori accepti tu, ori il trimit pe Moder”.

Moder! Nazistul companiei. De cate ori preia o divizie, face macel. O face mai profitabila, dar lasa in urma cadavre ca la Auschwitz. Deci, santaj.

Nici nu clipesc, nu mi se misca un muschi.

“Prima de instalare de 500 mii. Penthouse in Baneasa Rezidential achitat de firma in numele meu, masina de serviciu, bla bla. Salariu dublu fata de acum. Reduceri de personal de 15% in trei ani, cu sustinere pentru reorientare daca nu isi gasesc singuri alte joburi. Cresterea productivitatii cu 25% in aceeasi perioada. Nu e negociabil. On the spot answer. Ai o ora”.

Plusasem prosteste, nu vreau sa ma intorc in Romania, facusem o treaba excelenta in Paris si stia asta.

“Tu iti dai seama ca ai avea salariu cat CEO-ul?”

“Stii ce, Victor? Pentru mai putin nu sunt dispusa sa ma ridic din pat dimineata. Nici macar sa deschid ochii. Ai numarul meu de telefon. Chiar si in conditiile de mai sus nu stiu daca sunt dispusa sa o fac. Fa-mi o oferta care sa ma faca sa zambesc. Daca o faci, ai cuvantul meu ca e ca si acceptat jobul. Intre timp, au bientot”

Cat o fi cerut Moder?

Cam dupa o ora…

“Clara, a te intreba daca esti nebuna ar fi … ceva retoric. De ce ai facut asta? Chiar vrei sa iti pui in cap cel mai puternic om din companie?”, spuen Dan, absolut uimit.

“Asa, si? Ce imi face? Haha! Ma bate? Ma da afara? Astept, maine am zece altii aliniati sa ma angajeze. Please! Pur si simplu nu aveam chef sa mai respir aer valah”

Primesc un sms.

“Sunt cateva motive pentru care ar trebui sa accepti acest job. Unul sunt eu. Cel mai misto om din aceasta companie, seful tau, cu care ai sters pe jos asta-seara. Nu pot spune ca nu mi-a placut. Esti a dracu. Ti-am adresat o intrebare. Say I do :)”

M-a apucat un ras nebunesc. In secunda doi m-a sunat.

“Razi. A mea esti!!”

“Haha. Ai castigat, Victor. Jos palaria”.

La dracu, iar s-a complicat totul. Dan se uita siderat la mine…

“… Catalin?”

Imi aprind o tigare Sobranie. Nu imi tremura mana.

“Nu cunosc personajul”.

“Pe mine ma vrei, daca tot te intorci?”

“E o varianta pe care o voi lua in considerare. Acum, daca nu te superi, pentru ca iarasi mi s-a intors viata pe dos intr-o seara, te-as ruga sa ma lasi sa ma odihnesc”.

Undeva, sus, probabil cineva se prapadeste de ras…

Capitolul VI

E ca si cum… acea Clara pe care ai cunoscut-o s-ar fi lichefiat… Apoi, pentru ca nu a mai stiut ce forma sa ia, a devenit altcineva. Nu mai stiu cine sunt, e prima data cand ma intreb astfel de lucruri. Cine sunt? Relatia cu.. El a durat un an de zile. In acest timp, nu m-a sunat niciodata de sarbatori, nu a aratat niciun gest ca i-ar pasa. Mi-am spus ca astea sunt copilarii, ca nu ar trebui sa ma intereseze astfel de … curtoazii. Apoi… Dupa despartire am vomitat zi de zi. Clara a incetat sa existe in ziua in care s-a casatorit. Nu pot, mi-e greu sa inteleg mecanismul. Poate ca durerea, desi nu am simtit-o in mod direct, a lovit undeva, in strafundul sufletului. Poate a rupt ireparabil o punte pe care Catalin nu va mai trece niciodata. As putea sa il tin in brate, sa il sarut, sa fac dragoste cu el… si ar fi ca si cum as atinge o statuie. De fapt, ca si cum el ar atinge o statuie. Innebunita de durere, de singuratate, de teama, am inchis cu lacate o poarta pe care nu il mai pot lasa sa intre. Si daca ar intra, ar gasi doar cenusa unui suflet ars pentru totdeauna.
Prietenele mele – mai ales Cristina – s-ar prabusi de ras daca ar sti ce e in mintea mea acum. Intotdeauna mi-am spus ca lucrurile trebuie traite mai “asezat”. La mine e ca o vapaie, care agonizeaza pana la ultima picatura… si apoi cade in neant. Stiu ca fiinta din mine are nevoie sa fiu puternica. O stanca este puternica…
Stiu, Catalin va trai toata viata cu impresia ca vreau sa il leg cumva de mine. Daca atat a reusit sa ma cunoasca, atunci nici nu imi pasa de ceea ce crede… De fapt, aproape imi vine sa zambesc. Mi-a oferit sa mearga cu mine la cel mai bun doctor... sa rezolvam “problema”. Asta era sustinerea. Aveam nevoie de o imbratisare, imi era atat de teama. Nu stiu daca e pacatul sau norocul meu ca pot disimula atat de bine. Pot sa ii rad in nas, ma pot preface ca nu simt nimic, pot inchide ochii si pot uita unde sunt. Norocul meu…
- Clara, trezeste-te!
- Mmmm…
- Hai, fetita, s-a facut tarziu. Sau poate vrei sa dormi aici, nu m-ar deranja.

Si aud rasul sugubat si inconfundabil al domnului avocat.
- Am adormit?
- Da, se pare ca inca mai pot face minuni cu pianul.
- Faci mai multe minuni decat iti inchipui.
- Ai si zambit, Doamne!! Chiar minune! Ai avut azi cei mai tristi ochi din lume…
- Tu si imaginatia ta! Ti s-a parut, ce tot spui acolo… Cat e ceasul?
- Aproape 1. Noaptea!
- Dumnezeule! De ce m-ai lasat sa dorm atat?
- Erai frumoasa… As fi vrut sa am curaj sa imi plimb mana prin parul tau…

Se intoarce si darama un teanc de carti. Nu stiu cum naiba se face ca suntem atat de neghiobi unul cu celalalt. Nu stiu daca sa rad sau sa ma fac ca nu observ. Dan ma uimeste uneori cu timiditatea lui. “Sunt un ticalos”, imi spusese candva. As fi vrut sa ii ating fruntea si sa il intreb de ce. Dar m-am abtinut, imi era teama ca va interpreta gestul meu in cine stie ce fel. Ca si acum, am mers pe varianta sobra.. nu am spus nimic, doar l-am ascultat. Insa cu acea ocazie nu isi continuase sirul gandurilor. Cine stie, si-o fi inchipuit ca nu ma intereseaza astfel de marturisiri…
Acum, insa, domnul meu voia sa vorbeasca... si pe mine ma durea tot, maruntaiele mele cred ca resimtisera socul. Psihic eram aproape linistita. Simptomele erau somatice. Si aveam un mare sentiment de deznadejde. Cu care era absolut necesar sa lupt. Asa ca incerc sa ma concentrez asupra interlocutorului meu.
- Mi-a placut sa te urmaresc dormind…
- Haide, Dan, parca suntem intr-un film de groaza…

Rade cu pofta.
- Da, e o idee. Cred ca ai face o statuie de ceara foarte interesanta.
Si isi continua amuzat gandul…
- Arhitecta slash directoare de companie telecom, disparuta pentru totdeauna. Vei fi Elodia doi! Ha ha! Pe cine crezi ca vor banui?
- Majordomul, evident!

Ma prind in joc si sa fiu daca nu-mi place. Ma uit in jur, si il studiez din nou pe domnul avocat.
- Ce cravata frumoasa ai! Mi-o dai mie?
-
Cred ca as fi putut gasi cu greu o replica mai sideranta.
- Tu vorbesti serios? Vrei cravata mea?
- Desigur, domnule. Port butoni, de ce nu si cravata?
- Comment desirez-vous, mademoiselle!

Face o plecaciune si isi scoate obiectul din jurul gatului.
- Acum, ca aveti si gatlegau, va sfatuiesc sa nu il strangeti prea tare in jurul frumosului dvs gat. Nu v-ar sta bine cu ochii iesiti ca la melc.

Si izbucnim in ras. A fost o idee minunata sa il vad.

Pe Dan l-am cunoscut acum aproape un an, nu incepuse nebunia asta cu Catalin. Mereu bine imbracat, mereu sarmant. Dar cum? Mi-am pus de o mie de ori intrebarea asta. Este frumos pentru ca pare venit din alta lume. Are uneori puseuri de grandomanie. Mi-l imaginez fumand trabuc pentru a-si impresiona “adversarul”. A, si nu de putine ori m-am gandit sa ii spun sa isi schimbe frizerul. Arata ca un soldat. Ii trebuie ceva mai “sauvage”. Ar fi perfect asa. Imi vine sa rad... Arhitecta din mine... Dan de fapt traia un mare film. Cred ca il traieste si acum. Vad uneori ca nu are incredere in mine. Femme fatale… Si iarasi imi vine sa rad. Daca ar avea idee ca nu trebuie decat sa ma mangaie pe par si a cazut toata nenorocita asta de armura… Dar lasa, a stiut deja unul si uite ce a iesit…

“Mereu esti asa neatent cu cartile despre arta?”
Radem amandoi. Fusese prima replica intre noi doi. Ne cunoscuseram intr-o librarie, unde domnul tocmai trantise o carte de un milion de pagini despre pictura si sculptura contemponara. Oare ne agataseram unul pe celalalt? Greu de spus…

"Nu. Doar cu cele despre arta pe care nu o suport. Dar pentru ca am un prieten cam... ciudat caruia ii plac prostiile astea, m-am gandit sa ii iau una cadou. Eu prefer Dali"
“Saracul de el, s-ar intoarce in mormant daca ar sti ce manea a ajuns”.
Te-am facut, baietas. Ce credeai, ca scapi un nume pe care oricum il stie si florareasa de la colt si ma dai gata!
“Ha! Esti data dracului. Adevaraul este ca – si se aplica si la cartile lui Garcia Marquez – a devenit penibil sa spui ca iti place Dali. E o moda acum cu astia doi. Dar trece. In trei ani vor fi din nou pour les conaisseurs”.
Ai intors-o bine.
“Da, s-ar putea sa ai dreptate. Si ce spuneai ca iti place de la Dali?”
“Copil geopolitic. In mod surprinzator, era pe coperta manualului meu de filosofie din clasa a 12-a. Atunci am inceput sa il iubesc. Sa iti spun si de ce mi-a placut Dragoste in vremea holerei, ca sa te conving si ca am citit Garcia-Marquez?”.
Ia te uita...
“Multumesc, ma declar convinsa”. Hai, ca nu e rau sa mai si pierzi uneori...
“Pot sa imi dau cu parerea? Chiar as vrea sa ghicesc. Esti profesoara de literatura la Universitate, nu-i asa?”
Ce iti pasa tie ce sunt? Poate sunt femeia de serviciu.
“Da. Cum ti-ai dat seama?”
“Ai aer de profesoara. Desi, hainele sunt din alt film”
“Adica?”
“Adica businesswoman versus fetita cu chibriturile. Vorbesc de haine si de atitudine”
“Ai vorbit suficient”.
A reusit sa ma enerveze, unde era psihologul lui peste...
“Te rog, nu te supara. Glumesc. Sau poate nu. Esti draguta si rautacioasa. Este combinatia fatala”.
“Exact, ai grija sa nu ti se faca rau. Nu exista antidot”. I-am spus-o cu cel mai neatragator ton posibil. M-am intors pe calcaie si am plecat.
“Compasu’ ma-tii”.

Cateva zile dupa aceea…

“Clara, au venit avocatii”, imi spuse asistenta si jur ca nu aveam chef sa vad absolut pe nimeni. Dar ma sunasera ca au un nou partener titular (adica din ala caruia ii pun numele in cel al firmei, ca sa vezi…) si trebuia sa il cunosc, compania noastra fiind cel mai mare client din portofoliul lor, bla bla.
Trebuia sa imi dau seama, plutea in aer ceva…

“Buna dimineata, domnilor”. Le-am spus asta pe un ton neutru, dar pe interior numai “neutra” nu eram. Noul partener era domnul timido-sexy-agresivo-copilaros cunoscut la librarie. Cunoscut era mult spus, de fapt. Nici nu stiam cum il cheama.
Imi intinde o mana zambind.
“Buna ziua, dna Molina. Am auzit foarte multe despre dumneavoastra”.
Ai dracu sa fiti, toti ati fost la teatru…
“Numele dvs?”
“Imi cer scuze, am fost nepoliticos. Sunt Dan Georgescu. Avocat. Si incantat”.
“La fel. Daca nu va suparati, ma voi retrage, am o zi plina”.

Ia sa vedem, domnule avocat, ce pasi de dans cunoasteti?

Capitolul V

Inca ma plimb pe aleile Bucurestiului. Poate ca nu le voi mai vedea mult timp. Habar nu am.. Oare ma mai intorc aici? O sa vreau sa ma mai intorc? Imi suna telefonul…

“Clara ?”

“Da”

“Buna… Ma numesc Adina…”

Pauza.

“Imi cer scuze, nu imi spune nimic numele… Ma ajuti?”

“Da… sigur… iarta-ma ca te deranjez… e o situatie grea pentru mine… sunt ... in fine… prietena lui Catalin...”

Ce dracu sa ii spun acum ?! Ce o vrea de la mine? Mortii ma-sii, nu suport manelismele astea !

“Buna… Cu ce te pot ajuta?”

“Uite… crezi ca e posibil sa bem o cafea… ?”

Incerc sa imi pastrez calmul, colcai de nervi.

“Nu inteleg foarte clar… care ar fi motivul?… s-a intamplat ceva?”

“Te rog, Clara… Ia-o ca pe o rugaminte sincera. Hai sa ne cunoastem… Iti cer o ora din viata ta.”

Ce naiba sa zic? Daca zic nu, o sa inteleaga ca am recunoscut legatura.. La dracu, in fine…

“Bine… sigur ca da…”

Am senzatia ca o sa incep sa plang…

“Unde ne vedem?”

I-am propus in dodii o cafenea.. prima care mi-a venit in cap..

“Da... mi-a spus candva Catalin ca ii place acolo…”

Nenorocitul dracului. Sigur ca i-a spus.

Nici nu stiu cum imi inchipuiam ca o sa arate… Era o fatuca simpla…

Ce dracu o vrea de la mine?

“Nu esti frumoasa…”

“Poftim ?!”. Cred ca ar fi gasit cu greu o replica sa ma socheze mai tare!

“M-am exprimat gresit.. Mi-ar fi fost mai simplu daca erai o blonda cu tate mari si fusta scurta. M-as fi gandit ca fute si el ceva… scuza-mi expresia... si ca vine acasa. Acum e acasa, dar gandul lui e la tine”.

“Despre ce vorbesti?”

“Stiu de relatia ta cu el”.

“Imi pare rau, e o greseala la mijloc. Nu stiu despre ce vorbesti!”

“Te rog, Clara, sa nu ne mai ascundem dupa deget”.

“Da, hai sa nu ne ascundem. Nu stiu de ce m-ai cautat, nici nu stiu de unde ai numarul. Si nici nu e important! Nu am idee ce iti inchipui ca stii, dar nu e nicidecum vorba despre asa ceva. Nu am nicio relatie cu iubitul tau si nu inteleg de unde ideea asta. Mai mult, de cate ori l-am vazut – si stai linistita, a fost rar – a vorbit doar despre tine. Inca o dovada, daca vrei, ca este un barbat care isi iubeste femeia de langa el. Si nu vreau sa continuam o discutie inutila pentru o gelozie la fel de inutila. Te rog, fii linistita, sunt convinsa ca te iubeste enorm”.

Imi vine sa urlu pe interior. De ce dracului te apar chiar si acum, nenorocitule ??

“Clara... Eu am nunta cu el in cateva zile. Te rog din suflet... din cate vad, esti un om special... orice alta femeie mi-ar fi sarit la gat sau si-ar fi batut joc. Venisem pregatita pentru orice. Mi-a trecut prin cap si sa iti fac scandal, sa te amenint. Ar fi fost penibil, stiu… Uneori facem orice pentru ce este al nostru. Te rog, macar lasa-mi bucuria de a ma marita cu el…”

“Nu intelegi ca e degeaba ce spui aici?”

“Fie atunci, o spun degeaba. Promite-mi, Clara, te rog. Promite-mi!”

“Ce?? Ce sa iti promit??”

“Stiu ca va veni sa te vada. Stiu asta. Promite-mi, jura-mi ca o vei termina cu el, macar temporar. Vreau sa fie cu sufletul la mine in acele momente…”

“Ma pui intr-o situatie... Ce vrei sa spun?”

“Promite-mi si atat”.

“Iti promit. Cred ca intr-o alta viata am fi putut fi prietene... Ce prostie, Adina. De ce...”

“Nu ma intreba de ce. Eu nu te-am intrebat daca esti “cealalta femeie”. Nici nu te urasc… Dupa atatia ani stiam ca e aproape natural sa apara cineva…”

“Iarasi ma pui in situatia in care nu stiu ce sa spun…”

“Nu spune nimic. Mi-ai promis. Iti urez numai bine”.

Si parea sincera. Iar eu… Nu simt nimic…

Venise sa ne vedem cu o saptamana inainte sa se insoare. Si ma uitam cu scarba nelimitata la el…

“Nu pot, intelegi? Nu pot sa te iert. E decizia pe care ai luat-o chiar tu”.

“Putem continua cat vrem noi”.

Si cat ai tu chef, nu?

“Nu, Catalin. Daca ar fi fost o relatie oarecare poate… Dar ultimele zile mi-au demonstrat ca e o relatie care ar fi putut functiona, am fi putut fi fericiti impreuna... Nu pot… Poate intr-o alta viata…”

In cateva zile, slaba… il sun…

“Buna. Voiam sa vad ce faci…”

“Nu stiu ce fac... Nu stiu…”

“Daca suntem suflete pereche, Catalin… Ma gandesc la asta uneori…”

“Sunt slabe sanse.”

“Bine atunci... nu stiu ce sa spun… “

“Lasa ca are cine sa te consoleze... Suna-l pe Dislexis.”

Asa ii zice lui Alexis cretinul… tot el isi permite sa faca misto de altii.

“De ce esti copil? De ce nu imi ceri sa te astept? Iti doresti asta?”

“Nu vreau sa mai fac absolut nimic pentru relatia asta”

Doamne, cat de nenorocit poti fi, de fapt? Cat mai dai in mine? Si am o stare de slabiciune.. As face orice, orice sa imi spuna acum ca vom fi din nou impreuna, ca ma va iubi din nou…

“Bine, dragul meu… Iti urez numai bine… Ai grija de tine, sa fii fericit…”

Imi sterg lacrimile… S-a terminat. Ma intorc in birou pentru ultimele lucruri inainte de plecare. Sunt pe ultima suta de metri…

Dupa cateva zile…

E asa ciudat… sa stiu ca se insoara azi… pentru ca nu doare, nu ma doare…

Cum se poate asa ceva? Sa nu simt nimic, nimic? Mi-am dat intalnire cu un prieten al meu, un barbat absolut minunat… Cu un singur cusur - e avocat… Imi vine sa zambesc. Daca pot zambi nu e atat de rau… Ma simt obosita… e dupa-amiaza si as vrea sa dorm, sa dorm... sa nu ma gandesc la nimic. Ii spun lui Dan ca sunt extenuata.

“Stai pe fotoliu…”

Are o casa superba undeva pe langa Piata Romana.

“Nu ar fi mai bine sa plec ?”

“Ramai, te rog… Hai sa te rasfat putin”

E singurul barbat care ma fascineaza… dincolo de felul in care simt pentru Catalin. Cu Dan este altceva, e un om bun, ca o apa limpede. Am un sentiment aproape de copil cu el… Daca m-ar lua in brate, azi poate ca as putea dormi... Ca si cum m-ar mangaia tata pe frunte.

Se asaza la pian si canta… Cat de fascinant...

Ca pietricelele colorate pentru care indienii dadeau aur.. cred ca aurul e la mine… si nu mai cumpar pietricele colorate de astazi… A venit toamna… Am o mie de ganduri… Francesca… Dan canta o varianta sensibila a melodiei Whiter Shade of Pale… Ador aceasta melodie... Si pleoapele aproape ca imi cad… Mi-am tinut promisiunea, Adina.

Ma uit la costumul omului din fata mea… E bleumarin.. cu dungulite gri... si butoni albastri... ce ciudat, ce detalii observ acum... ma uit fascinata ca un copil… urmaresc dungulitele cu ochi din ce in ce mai incetosati… brusc… ca de undeva, de departe, imi amintesc... azi se insoara tatal copilului meu… si zambesc. Sunt libera.

Capitolul IV

Cum sa merg inainte? Pe ce sa pasesc in asa fel incat sa nu se mai clatine totul? Iarasi sunt patetica… la dracu! Imi permit sa fiu!

Ma plimbam pe vechile strazi ale Bucurestiului seara… Canicula parca ne innebunise zilele astea.. ce dracu am facut, de ce am acceptat jobul? Sunt un fel de arici-pogonici, mai scot cate un iepure din joben. Am vazut la un moment dat o casa, cu bulina ce-i drept, si mi-a trecut intamplator prin cap ca mi-ar placea sa imi cresc copilul aici.. VACO! Ce copil, ce crescut! Tu nu vezi ca asta nu mai da niciun semne de peste o saptamana? Nu vezi ca nu mai conteaza nimic pentru el? Ma plimbam pe strazile din spatele Teatrului National si imi atrasese atentia o casa cu geamuri pe care erau pictati copaci.. cea mai frumoasa casa din Bucuresti. Era noapte si m-am asezat pe bordura… Cum ar fi daca ar creste aici copilul meu? Oare cate camere are casa? Era atat de cald in noaptea aia… Oare cat ar costa sa o cumpar? Francesca. O sa fie fata, simt asta…

Doua zile mai tarziu, Cristina s-a gandit sa ma “extraga din starea asta de meduza in putrefactie” si sa ma scoata in lume. Tocmai s-a deschis un hotel in zona Rosetti, asa ca ne-am “carat” cu niste prietene de-ale ei sa mancam acolo. Evident, am fost clubul femeilor care se reproduc prin inmugurile.. Toate parasite, toate nefericite… desi femei puternice, realizate toate… Da-i dracu de barbati, cine are nevoie de ei… Era aproape amuzant intrebandu-ma in ce fel – poate mai rau decat mine – suferise fiecare dintre ele. Apoi una dintre gagici – care parea de vreo 45 de ani (aveam sa aflu ca avea 60) ne-a invitat sa mergem la ea acasa… Si, plimbandu-ne pe stradutele mici… Doamne.. avea casa ACEEA… Mi-au dat lacrimile… oare este un semn? Si daca da, ce inseamna?

Am intrat si avea de toate… O mobila superba, decoratiuni minunate… Si durere.. puteam sa jur ca suferise toata viata… M-a lasat sa ma plimb prin minunata ei casa cu multe incaperi… si brusc am avut senzatia in acel loc ca imi vad toata viata in fata ochilor.. anii de asteptare.. cu un copil destept.. prea matur pentru varsta lui poate.. care mi-ar fi fost mereu alaturi, mereu devotat, mereu prea chinuit de durerea unei mame singure, chircite de durerea asteptarii unui barbat ce venea rar si doar ca un semn de mare generozitate… Am aflat mai tarziu ca femeia aeceea asteptase un barbat toata viata… dragostea o facuse frumoasa…

Cand m-am indragostit prima data? La sapte ani… Radu il chema… De ce ma gandesc la Radu acum? Doamne, prima mea iubire a murit. De fapt, de la asta porneste totul… acum cativa ani a murit. Clara, cretino, ce dracu faci? Ce voi face cu viata mea? Aveam, cred, 20 de ani cand am aflat despre moarta primului baiat dupa care plansesem. Se tinuse dupa mine, ma trasese de codite pana in calsa a treia. Intr-a patra se “inamorase de alta fetita”. Si apoi a murit…

Si atunci am plans.. si apoi m-am ridicat din nou… Asta este ceea ce facem noi in fiecare zi… ne ridicam… luptam… cadem si apoi ne ridicam din nou… Nu pot sa explic cum m-am simtit cand am aflat data nuntii lui Catalin. Doamne, imi venea sa vomit, ma dureau toate.. Si de ce, pentru ce ? Stiam ca o va face.. Nu pot, nu voi putea niciodata sa il iert… As vrea sa planga toata lumea cu mine, sa moara toata lumea cu mine… Eviscerata… asta e cuvantul, asta simt din prima zi in care am inceput relatia cu el…

Venise inapoi dupa doua saptamani de la despartire. Imi amanasem plecarea cu un concediu medical pentru a fi cu el. In ziua in care imi daduse intalnire il adusesem la mine. Venise fara impotrivire. Si voiam sa il sarut.. ma respingea…si m-am pus in genunchi.. l-am implorat sa ma ia inapoi… sa ma faca din nou a lui.. sa ma iubeasca macar putin…

De ce? De ce nu m-ai lasat in pace ? De ce ai mai venit inapoi? Sa ma chinui, sa ma frangi, sa ma distrugi? De ce te-ai mai intors la mine? Si apoi.. Cristina a confirmat ca se duce la nunta lui… Cica a invitat-o si vrea sa mearga… De ce, Cristinuta… de ce ?

From: molinissima@gmail.com

To: Cristinuta

Subject: None

Imi vei spune ca ma port ca un copil, ca ma razbun aiurea, ca sunt nedreapta. Ma vei intreba cine sunt eu sa imi dau cu parerea. Sunt nimeni – acesta ar fi raspunsul si ar fi absolut corect. Imi frangi inima. Cum se poate ca tocmai tu, care cunosti toata povestea mea, a lui, sa imi faci asta? E ca si cum… e ca si cum el calca pe sufletul meu si tu ii tii trena. Nu pot. Nu pot sa iert.. Desi eu sunt nimeni pana la urma, maine dimineata te vei trezi la fel de zambitoare si fericita ca de obicei, indiferent de durerea, de tragedia mea. O sa spui ca dramatizez. Fie si asa. Habar nu am cum m-am bagat in toata nenorocirea asta… Dar decizia ta mi-a aratat fara dubiu cat sunt de mica. Si de singura. Ma tot uitam azi in oglinda. Probabil platesc pacate vechi, pentru ca altfel nu imi explic cum se poate ca el sa aiba totul si eu sa pierd si cea mai buna prietena. Dincolo de bravada mea, de misto-urile mele tu stii cel mai bine ce se ascunde. Nu as putea sa iti spun in cuvinte ce munte de durere, cate lacrimi am tinut in mine doar ca sa mai fiu cateva minute cu el. Cine stie, poate peste sase luni toate astea mi se vor parea o gluma. In seara asta as vrea sa mor de durere, sau sa dorm o mie de ani. Vei spune ca ma razbun aiurea, pe cineva care nu avea oricum ce sa caute in povestea asta. Ai dreptate. Dar si tu, ca si el, ai tinut sufletul meu in palme. Nu pot sa nu plang atunci cand calci pe el.

Clara

Si ajung la ultimul mail, din “vremurile bune”, pe care i l-am trimis…

From: molinissima@gmail.com

To: Catalin

Subject: None

Nu pot spune clar daca exista o legatura intre ceea ce ne dorim sau ceea ce avem nevoie... Cred ca insasi ideea de iubire este prea abstracta pentru a o putea concretiza numai intr-un sarut, o atingere, o imbratisare... Ideea de iubire imi sugereaza numai un ocean nesfarsit in care nu poti decat sa te pierzi sau sa te regasesti, in functie de nivelul de luciditate de care poti sa dispui, de felul in care stii sa daruiesti si sa primesti, de modul in care esti capabil sa iti pui sufletul in mainile celuilalt, sa ii dai ce ai mai de pret si sa ai totala incredere ca si el va face la fel. Stiu ca nu e foarte romantic ceea ce am spus pana acum (nici nu se vrea a fi)... nu incerc decat o analiza a ceea ce mi se intampla. Te-ai gandit ca exista un motiv pentru toate lucrurile astea aparent lipsite de importanta ? Sunt convinsa ca daca te-as fi cunoscut acum un an nu as fi fost pregatita pentru tine... Cred ca intalnirea asta are un scop, care imi scapa acum, insa ideea e ca a necesitat 31 de ani pentru a avea loc si pentru ca eu sa o pot aprecia la adevarata ei valoare. Cert este ca m-ai ajutat foarte mult. Si aici nu ma refer la nimic sentimental, ci pur si simplu pentru ca mi-ai fost prieten, pentru ca ai stiut sa fii alaturi de mine. Si inseamna foarte mult. Multumesc. Cat despre cealalta latura a relatiei noastre, pot doar sa sper ca lucrurile se vor aranja corect pentru amandoi. Nu pot, desi mi-as dori, sa vad viitorul. Totusi, ideea in sine, faptul ca te-am cunoscut, ca suntem impreuna (hmmm? oarecum...), nu poate decat sa fie un motiv de fericire. Iar adevarata fericire se gaseste in lucruri mici. O clipa. Stiu ca poate nu e destul, dar ti-am spus, daca destinul ne-a adus impreuna, atunci exista sigur un motiv. Iar acum nu ne ramane decat sa asteptam pana ce vom gasi acel motiv. Pentru ca te iubesc.

A ta,

Clara

In emotia momentului, ii mai scriu unul. E patru dimineata…

From: Clara

To: molinissima@gmail.com

Subject: None

Te iubesc ca pe o haina ce o imbraca sufletul meu in fiecare zi. Daca as mai avea o viata, as da-o pentru a fi o ora cu tine. M-ai ranit cat pentru o viata. Nu conteaza, te iubesc. O sa te iubesc pentru totdeauna. Poate vom fi impreuna in viata urmatoare. O sa te astept. Avem intalnire maine dimineata. Vei afla prin acest email ca te-am parasit. De data aceasta pentru totdeauna. Vei incerca sa te intorci, stiu. Si stiu si ca voi fi tentata sa te iau inapoi. Nu am pretentia ca stiu eu ca e bine sau rau sa iti continui drumul pe care l-ai ales. Ai luat aceasta decizie cu mult inainte sa ma cunosti. Dumnezeu, poate, stie ce este in sufletul tau. Maine ma voi darui tie ca niciodata pana acum. Voi face in asa fel incat dragostea noastra, acea ora in care ne vom iubi ca niste nebuni, sa fie o amintire pentru toata viata. Si voi disparea. Iti urez tot binele din lume. Sper din tot sufletul sa fii fericit.

Eu, Catalin, imi petrec viata infasurata ca intr-un cearceaf, incercand sa pipai, oarba, fiintele din jurul meu, la fel de oarbe... Sunt dependenta de suflet, de durerile mele, de fiecare lacrima voluptoasa din care am invatat atat de mult.. In iubire am gasit numai durere si din durere iubirea s-a revarsat in valuri care mi-au inundat pana si ultima farama a trupului insetat de sentiment, de emotie...
Renasc infinit din cenusa propriei vieti, a singuratatii printre statuile intre care mi se intampla sa imi petrec zilele...
Ce idee – sa agonizez franta intre bratele cuiva, cu extazul de a ma lasa stapanita, cucerita, infranta.. Ma apasa controlul absolut pe care il am asupra propriei vieti, luciditatea cu care discern realitatea fiecare zile. Vreau sa ma pierd, sa uit, sa simt...
Ma simt goala pe interior, e ca si cum as striga pana la epuizare in pustiu. Si imi doresc cu toata fiinta sa plang.. Iar cand ma trezesc, aproape ca reusesc.. de fericire. Agonia unei noi zile ma copleseste in mod placut, iar eu, Sisif al sentimentelor grotescului uman, jubilez... in fata neantului din care sorb puterea de a mai trai o clipa...

Clara

Ma urc in masina… Dau drumul la radio… In timp ce lacrimile fierbinti mi se innoada in barbie. Conduc pana in fata blocului lui si ii vad masina.. Normal, e noapte. Nu ma pot abtine… Ma duc si o imbratisez. Da, masina! Sunt o bleaga…

Celine Dion se insinueaza incet in urechile mele… If you got one heart you are following.. One dream keeps you wondering… Love lights your way through the night… Imi pun mana pe burta… Francesca. Sigur va fi fetita…