Capitolul VI

E ca si cum… acea Clara pe care ai cunoscut-o s-ar fi lichefiat… Apoi, pentru ca nu a mai stiut ce forma sa ia, a devenit altcineva. Nu mai stiu cine sunt, e prima data cand ma intreb astfel de lucruri. Cine sunt? Relatia cu.. El a durat un an de zile. In acest timp, nu m-a sunat niciodata de sarbatori, nu a aratat niciun gest ca i-ar pasa. Mi-am spus ca astea sunt copilarii, ca nu ar trebui sa ma intereseze astfel de … curtoazii. Apoi… Dupa despartire am vomitat zi de zi. Clara a incetat sa existe in ziua in care s-a casatorit. Nu pot, mi-e greu sa inteleg mecanismul. Poate ca durerea, desi nu am simtit-o in mod direct, a lovit undeva, in strafundul sufletului. Poate a rupt ireparabil o punte pe care Catalin nu va mai trece niciodata. As putea sa il tin in brate, sa il sarut, sa fac dragoste cu el… si ar fi ca si cum as atinge o statuie. De fapt, ca si cum el ar atinge o statuie. Innebunita de durere, de singuratate, de teama, am inchis cu lacate o poarta pe care nu il mai pot lasa sa intre. Si daca ar intra, ar gasi doar cenusa unui suflet ars pentru totdeauna.
Prietenele mele – mai ales Cristina – s-ar prabusi de ras daca ar sti ce e in mintea mea acum. Intotdeauna mi-am spus ca lucrurile trebuie traite mai “asezat”. La mine e ca o vapaie, care agonizeaza pana la ultima picatura… si apoi cade in neant. Stiu ca fiinta din mine are nevoie sa fiu puternica. O stanca este puternica…
Stiu, Catalin va trai toata viata cu impresia ca vreau sa il leg cumva de mine. Daca atat a reusit sa ma cunoasca, atunci nici nu imi pasa de ceea ce crede… De fapt, aproape imi vine sa zambesc. Mi-a oferit sa mearga cu mine la cel mai bun doctor... sa rezolvam “problema”. Asta era sustinerea. Aveam nevoie de o imbratisare, imi era atat de teama. Nu stiu daca e pacatul sau norocul meu ca pot disimula atat de bine. Pot sa ii rad in nas, ma pot preface ca nu simt nimic, pot inchide ochii si pot uita unde sunt. Norocul meu…
- Clara, trezeste-te!
- Mmmm…
- Hai, fetita, s-a facut tarziu. Sau poate vrei sa dormi aici, nu m-ar deranja.

Si aud rasul sugubat si inconfundabil al domnului avocat.
- Am adormit?
- Da, se pare ca inca mai pot face minuni cu pianul.
- Faci mai multe minuni decat iti inchipui.
- Ai si zambit, Doamne!! Chiar minune! Ai avut azi cei mai tristi ochi din lume…
- Tu si imaginatia ta! Ti s-a parut, ce tot spui acolo… Cat e ceasul?
- Aproape 1. Noaptea!
- Dumnezeule! De ce m-ai lasat sa dorm atat?
- Erai frumoasa… As fi vrut sa am curaj sa imi plimb mana prin parul tau…

Se intoarce si darama un teanc de carti. Nu stiu cum naiba se face ca suntem atat de neghiobi unul cu celalalt. Nu stiu daca sa rad sau sa ma fac ca nu observ. Dan ma uimeste uneori cu timiditatea lui. “Sunt un ticalos”, imi spusese candva. As fi vrut sa ii ating fruntea si sa il intreb de ce. Dar m-am abtinut, imi era teama ca va interpreta gestul meu in cine stie ce fel. Ca si acum, am mers pe varianta sobra.. nu am spus nimic, doar l-am ascultat. Insa cu acea ocazie nu isi continuase sirul gandurilor. Cine stie, si-o fi inchipuit ca nu ma intereseaza astfel de marturisiri…
Acum, insa, domnul meu voia sa vorbeasca... si pe mine ma durea tot, maruntaiele mele cred ca resimtisera socul. Psihic eram aproape linistita. Simptomele erau somatice. Si aveam un mare sentiment de deznadejde. Cu care era absolut necesar sa lupt. Asa ca incerc sa ma concentrez asupra interlocutorului meu.
- Mi-a placut sa te urmaresc dormind…
- Haide, Dan, parca suntem intr-un film de groaza…

Rade cu pofta.
- Da, e o idee. Cred ca ai face o statuie de ceara foarte interesanta.
Si isi continua amuzat gandul…
- Arhitecta slash directoare de companie telecom, disparuta pentru totdeauna. Vei fi Elodia doi! Ha ha! Pe cine crezi ca vor banui?
- Majordomul, evident!

Ma prind in joc si sa fiu daca nu-mi place. Ma uit in jur, si il studiez din nou pe domnul avocat.
- Ce cravata frumoasa ai! Mi-o dai mie?
-
Cred ca as fi putut gasi cu greu o replica mai sideranta.
- Tu vorbesti serios? Vrei cravata mea?
- Desigur, domnule. Port butoni, de ce nu si cravata?
- Comment desirez-vous, mademoiselle!

Face o plecaciune si isi scoate obiectul din jurul gatului.
- Acum, ca aveti si gatlegau, va sfatuiesc sa nu il strangeti prea tare in jurul frumosului dvs gat. Nu v-ar sta bine cu ochii iesiti ca la melc.

Si izbucnim in ras. A fost o idee minunata sa il vad.

Pe Dan l-am cunoscut acum aproape un an, nu incepuse nebunia asta cu Catalin. Mereu bine imbracat, mereu sarmant. Dar cum? Mi-am pus de o mie de ori intrebarea asta. Este frumos pentru ca pare venit din alta lume. Are uneori puseuri de grandomanie. Mi-l imaginez fumand trabuc pentru a-si impresiona “adversarul”. A, si nu de putine ori m-am gandit sa ii spun sa isi schimbe frizerul. Arata ca un soldat. Ii trebuie ceva mai “sauvage”. Ar fi perfect asa. Imi vine sa rad... Arhitecta din mine... Dan de fapt traia un mare film. Cred ca il traieste si acum. Vad uneori ca nu are incredere in mine. Femme fatale… Si iarasi imi vine sa rad. Daca ar avea idee ca nu trebuie decat sa ma mangaie pe par si a cazut toata nenorocita asta de armura… Dar lasa, a stiut deja unul si uite ce a iesit…

“Mereu esti asa neatent cu cartile despre arta?”
Radem amandoi. Fusese prima replica intre noi doi. Ne cunoscuseram intr-o librarie, unde domnul tocmai trantise o carte de un milion de pagini despre pictura si sculptura contemponara. Oare ne agataseram unul pe celalalt? Greu de spus…

"Nu. Doar cu cele despre arta pe care nu o suport. Dar pentru ca am un prieten cam... ciudat caruia ii plac prostiile astea, m-am gandit sa ii iau una cadou. Eu prefer Dali"
“Saracul de el, s-ar intoarce in mormant daca ar sti ce manea a ajuns”.
Te-am facut, baietas. Ce credeai, ca scapi un nume pe care oricum il stie si florareasa de la colt si ma dai gata!
“Ha! Esti data dracului. Adevaraul este ca – si se aplica si la cartile lui Garcia Marquez – a devenit penibil sa spui ca iti place Dali. E o moda acum cu astia doi. Dar trece. In trei ani vor fi din nou pour les conaisseurs”.
Ai intors-o bine.
“Da, s-ar putea sa ai dreptate. Si ce spuneai ca iti place de la Dali?”
“Copil geopolitic. In mod surprinzator, era pe coperta manualului meu de filosofie din clasa a 12-a. Atunci am inceput sa il iubesc. Sa iti spun si de ce mi-a placut Dragoste in vremea holerei, ca sa te conving si ca am citit Garcia-Marquez?”.
Ia te uita...
“Multumesc, ma declar convinsa”. Hai, ca nu e rau sa mai si pierzi uneori...
“Pot sa imi dau cu parerea? Chiar as vrea sa ghicesc. Esti profesoara de literatura la Universitate, nu-i asa?”
Ce iti pasa tie ce sunt? Poate sunt femeia de serviciu.
“Da. Cum ti-ai dat seama?”
“Ai aer de profesoara. Desi, hainele sunt din alt film”
“Adica?”
“Adica businesswoman versus fetita cu chibriturile. Vorbesc de haine si de atitudine”
“Ai vorbit suficient”.
A reusit sa ma enerveze, unde era psihologul lui peste...
“Te rog, nu te supara. Glumesc. Sau poate nu. Esti draguta si rautacioasa. Este combinatia fatala”.
“Exact, ai grija sa nu ti se faca rau. Nu exista antidot”. I-am spus-o cu cel mai neatragator ton posibil. M-am intors pe calcaie si am plecat.
“Compasu’ ma-tii”.

Cateva zile dupa aceea…

“Clara, au venit avocatii”, imi spuse asistenta si jur ca nu aveam chef sa vad absolut pe nimeni. Dar ma sunasera ca au un nou partener titular (adica din ala caruia ii pun numele in cel al firmei, ca sa vezi…) si trebuia sa il cunosc, compania noastra fiind cel mai mare client din portofoliul lor, bla bla.
Trebuia sa imi dau seama, plutea in aer ceva…

“Buna dimineata, domnilor”. Le-am spus asta pe un ton neutru, dar pe interior numai “neutra” nu eram. Noul partener era domnul timido-sexy-agresivo-copilaros cunoscut la librarie. Cunoscut era mult spus, de fapt. Nici nu stiam cum il cheama.
Imi intinde o mana zambind.
“Buna ziua, dna Molina. Am auzit foarte multe despre dumneavoastra”.
Ai dracu sa fiti, toti ati fost la teatru…
“Numele dvs?”
“Imi cer scuze, am fost nepoliticos. Sunt Dan Georgescu. Avocat. Si incantat”.
“La fel. Daca nu va suparati, ma voi retrage, am o zi plina”.

Ia sa vedem, domnule avocat, ce pasi de dans cunoasteti?